Știuca (lat. Esox lucius), denumită popular și ”lupul bălților” este cel mai de temut răpitor, pândind nemișcată prada prin brădiș sau stuf, pe care o atacă în momentul propice cu o mișcare fulgerătoare, care se dovedește de multe ori letală

Habitat și descriere

Știuca trăiește in toate apele dulci din Europa, excepție făcând doar Peninsula Iberică, Grecia, Albania și regiunea Dalmației din fosta Iugoslavie. Poate fi intâlnită uneori chiar și în lacuri alpine, până la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstrează marea sa capacitate de adaptare la cele mai variate condiții.

În România, știuca este întâlnită în toate apele dulci, atât curgatoare, cât și stătătoare. In apele lacurilor colinare și de șes ea poate fi întâlnită pretutindeni în aval de zona mrenei. Cele mai multe exemplare se găsesc în bălțile de revărsare ale Dunării, precum și în Deltă. Știuca poate fi găsită și în regiunile din apropierea vărsării Dunării, unde apele sunt salmastre, deși aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru știucă (ex: lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovița etc.).

O recunoaștem ușor după corpul alungit, capul de asemenea lunguiet, puțin curbat din profil, iar botul seamănând cu ciocul de rață. Știuca are o gura largă, dinții fiind bine dezvoltați, puternici și ascuțiți, cu fălcile care se deschid până sub ochi, în așa fel încât poate înghiți un pește aproape de aceeași mărime.

Fiind o răpitoare feroce, foarte lacomă, știuca este un pește care se dezvoltă foarte rapid. De regulă, la vârsta de un an atinge deja 25-30 cm și greutatea de 250 g. Lungimea sa medie (în apele dulci din țara noastră) este de 40-50 cm, iar greutatea medie variază între 1 si 1,8 kg. Știuca poate atinge excepțional și o lungime de 1,5-1,8 m, în acest caz depășind greutatea de 20-22 kg.

Știuca este peștele răpitor cel mai lacom și cel mai rapace din apele noastre. Pofta sa nu are limite, în lipsa unor pești de talie mică, știuca atacă și alte știuci de aceeași mărime, deși în acest caz captura îi poate fi fatală, deoarece se poate îneca. Canibalismul său, de asemenea, nu cunoaște margini: devorează propria progenitură, ba chiar în timpul reproducerii femelele mai mari mănâncă adesea masculii mai mici care, cu puțin înainte, le-au fost parteneri în actul reproducerii. Nu este deci de mirare că știuca este dușmanul cel mai de temut al tuturor peștilor de apă dulce. Dar trebuie spus că ea atacă orice i se ivește în cale și i se pare comestibil, indiferent dacă este vorba de un șoarece sau șobolan căzut în apă, șarpe sau broască, păsări mici sau insecte căzute pe luciul apei. De asemenea, carnea acestui pește este destul de gustoasă, cu o aromă specifică, iar icrele sale delicioase sunt foarte apreciate de cunoscători și nu numai.

Pescuitul recreativ

Pofta la fel de mare în tot timpul anului, atacurile sale decise, precum și modul înverșunat în care se apără odată ce cârligul a fost înțepat, toate acestea fac ca știuca să fie unul dintre peștii cei mai interesanți din punct de vedere al pescuitului recreativ.

Știuca pândește cu maximă atenție tot ceea ce se întâmplă în jur, atacând totdeauna prin surprindere, printr-o zvâcnire energică, rapidă și cu multă forță, în 90-98% din cazuri, atacul știucii nu dă greș. Dacă totuși acest lucru se întâmplă, ea urmărește foarte rar prada ratată, urmărirea fiind de obicei de scurtă durată și total lipsită de rezultat. Deci, pentru alegerea celei mai adecvate metode de pescuit, este absolut necesar sa cunoaștem biologia acestui pește.

Importanța ecosistemică

Trebuie amintită și importanța ecosistemică pe care acest pește îl are, știuca fiind cunoscută și ca ”peștele-sanitar” al apelor dulci și mai ales al fermelor de crap, pentru că devorează toate exemplarele bolnave, degenerate sau moarte din bazinul respectiv. Astfel, împiedică în mod natural proliferarea unor ichtiopatologii și elimină peștii cu malformații generate de consanguinitate sau anumiți factori de mediu nefavorabili.

Reproducerea și protejarea speciei

În condițiile apelor de la noi, după mihalț, știuca este peștele care se reproduce cel mai devreme. De regulă, la sfârșitul lui februarie știucile încep reproducerea, adunându-se în grupuri sub stratul de gheață încă netopit. Perioada de reproducere se poate prelungi până la sfârșitul lui martie, iar în cazul unor ierni deosebit de geroase, chiar până la începutul lui aprilie.

De regulă, masculii ajung la maturitatea sexuală în cel de-al treilea an de viață, femelele la 3-4 ani. În funcție de mărime, o femelă depune câte 100000-350000 de boabe de icre, dar exemplarele deosebit de mari dețin în ovare chiar cantități ce depășesc o jumătate de milion de icre, pe care le depun într-o singură pontă. Icrele sunt de culoare gălbuie și au un diametru de 2,5-3 mm