Pescuit la grund (1)

PESCUITUL LA FUND

Necesitatea de a le oferi pestilor o momeala potrivita pe fundul apei le-a fost dictata pescarilor de o particularitate morfologica a unor specii de apa dulce atât din lacuri cât si din râuri. 
Daca se examineaza de aproape, prin sticla unui acvariu de exemplu, cum se hranesc ciprinidele, se observa ca acestea îsi alungesc buzele pentru a suge hrana care iese dintre pietre si din nisip. Conformatia specifica a gurii, asezata în partea inferioara a capului, face ca ciprinidele sa nu poata apuca hrana în alt mod. De aici necesitatea de a practica pescuitul pe fund pentru capturarea acestor pesti.
Nu numai crapul, linul, mreana – pentru a da câteva exemple mai cunoscute din apele noastre – manânca pe fundul apei, ci si multe alte specii a caror gura dreapta, larga si taiata în sus ar face sa se presupuna ca hrana este apucata, daca nu la suprafata, macar în straturi intermediare ale apei. Este cazul cleanului, bibanului, pastravului si al multor altora. Stând înclinati cu coada spre suprafata, acesti pesti coboara pâna când ating fundul apei cu buzele si apoi apuca hrana cu gura sau o aspira provocând un curent de apa prin deschiderea si închiderea energica a operculelor. Un alt motiv pentru care pestii prefera sa adune hrana de pe fundul apei este determinat de faptul ca materialele alimentare farâmitate pe care le transporta apa sau care vin de la suprafata apei sfârsesc pe fundul acesteia, pe fund se nasc si traiesc larvele, pe fund se târasc râmele si lipitorile.
Asadar, daca un peste vrea sa manânce, trebuie sa exploateze aceasta mina inepuizabila pe care o constituie namolul, nisipul sau pietrisul.
Ba mai mult înca, unele specii aspira tocmai namolul sau nisipul, le filtreaza retinând hrana amestecata cu acestea si elimina substantele nehranitoare. 
Pestele va fi atras de o râma sau de o alta momeala care se misca din când în când pe fundul apei, dar o va ataca numai când va sta nemiscata sau când se va misca foarte încet. Putem împarti deci pescuitul pe fund astfel: spunem ca poate fi practicat cu momeala complet nemiscata sau cu momeala în miscare.
Pescuitul cu momeala nemiscata fixa are loc numai în apele lacurilor unde nu exista curent. Momeala coboara pâna la fund trasa de greutatea ei sau de plumbaj. În schimb, la pescuitul în ape curgatoare, momeala sufera unele deplasari.
Însa adevaratul pescuit pe fund cu momeala în miscare se desfasoara în ape statatoare recuperând încet momeala care se târaste pe fundul apei si care se opreste din când în când pentru ca pescarul înceteaza recuperarea, sau în ape curgatoare atunci când plumbul a fost astfel ales încât forta apei sa poata deplasa încet ansamblul plumb, forfac si cârlig cu momeala.
Pescuitul la fund mai poate însa împartit si în greu, mijlociu si usor.
Pescuitul la fund este greu când plumbajul depaseste 50 g, se executa cu instrumente solide si este destinat capturarii exemplarelor mai mari.
Uneori plumbajul folosit poate depasi 200 g; aceasta are loc în curentele puternice ale râurilor mai mari.
La pescuitul mijlociu se folosesc greutati care variaza de la 10 la 50 g.
Pescuitul usor se executa atât în lacuri cât si în râuri, iar plumbajul folosit variaza de la 2 la 10 g.
Atunci când nu se folosesc plumbi, lestajul este constituit numai din greutatea momelii.

UNELTELE

Varga: lungimea unei vergi pentru pescuitul pe fund cariaza aproape întotdeauna între 2 si 4 m, în functie de latimea cursului de apa sau a bazinului, precum si de specia de peste cautata. Varga poate fi confectionata din orice material, depinzând în parte si de posibilitatile de cumparare ale pescarului, fara ca prin aceasta sa se compromita rezultatul pescuitului. Materialele preferabile sunt întotdeauna bambusul ori fibra de sticla plina sau chiar si cea tubulara. Nu sunt rare cazurile de vergi montate îmbinând lemnul cu materiale sintetice.
O varga pentru pescuitul pe fund este adeseori confectionata din mai multe tronsoane care se unesc între ele cu ajutorul unor inele metalice din alama sau duraluminiu. Aceste puncte de îmbinare constituie partea cea mai delicata a vergii, pentru ca efortul pentru lansarea lestajului o deformeaza uneori determinând un joc suparator între diferitele tronsoane. Dar si inelele pentru conducerea firului pot constitui un punct delicat, mai ales daca n-au fost alese în mod corespunzator. Astazi inelele cu interiorul din portelan sunt folosite pe scara redusa, datorita fragilitatii lor; ele aveau avantajul de a nu fi în mod practic roase de alunecarea firului; actualmente pe aceste vergi se prefera sa se monteze inele din crom dur sau cu interiorul din agat. Latimea lor trebuie sa fie destul de mare, pentru ca în felul acesta va putea fi marita distanta de lansare, dar trebuie avut grija ca firul sa nu le roada câtusi de putin prin alunecarea sa, pentru a se evita distrugerea firelor. Întrucât cu aceste vergi lansarea se efectueaza întotdeauna cu doua mâini, locul în care este fixata mulineta trebuie sa fie la o distanta de cel putin 50 cm de baza mânerului, care nu trebuie sa aiba un diametru prea mare, pentru a putea fi introdus cu usurinta într-un suport special pentru vergi atunci când unealta este fixata pe mal. 
Varga pentru pescuitul pe fund trebuie sa fie o unealta foarte robusta cu care sa se poata lansa la mare distanta fire lestate cu plumbaj greu. În plus, soliditatea acestor vergi permite tragerea cu putere a exemplarelor pe care intentionam sa le capturam si care sunt întotdeauna, daca nu grele, cel putin de dimensiune considerabila. Crapi si lini, stiuci si bibani, mihalti si somni sunt capturile care cad în cursele pescarului, fara a mai pune la socoteala mrenele si clenii, care constituie cel mai mare numar al pestilor capturati. Întrucât exemplarele din aceste specii sunt cel mai bine atrase de momeala care se odihneste pe fund în cele mai adânci ascunzisuri ale apelor, este necesar ca varga sa fie rezistenta deoarece trebuie sa le traga cu destula putere la mal.
În mod obisnuit, vergile pentru pescuitul pe fund sunt împartite în trei mari categorii:
 - pentru pescuit greu;
 - pentru pescuit mijlociu;
 - pentru pescuit usor.
Vergile pentru pescuitul greu pot fi foarte lungi sau foarte scurte. Vergile lungi, adica cu lungimea de peste 3,5 m, se folosesc pentru a captura pestii mari sau pentru a actiona în locurile unde curentul este repede sau la mare distanta de mal; diametrul la vârf nu este prea mare. Sunt vergi care se îndoaie destul de usor. Vergile scurte masoara cel mult 2 m si sunt foarte rigide. Se folosesc numai pentru pescuit în ape foarte repezi si adânci când momeala trebuie tinuta absolut nemiscata. Se folosesc de obicei pentru pescuitul mrenei, al somnului sau al crapului.
Exista vergi grele, lungi de 4 m, folosite pentru pescuitul cu momeli fixe nemiscate ; modele usoare, elastice de 3 m, folosite pentru pescuitul cu recuperare sau la fix, modele cu rigiditate mijlocie, de 2 m, care-si gasesc o buna întrebuintare la un mare numar de tipuri speciale de pescuit. De obicei aceste vergi au lungimea cu atât mai mare cu cât momeala trebuie sa fie lansata la o distanta mai mare. Pentru pescuitul pe fund mijlociu se folosesc anumite vergi nu chiar atât de robuste pentru a lansa un plumbaj greu, dar suficient de dotate pentru a lansa plumbaje cu oarecare greutate. Sunt vergi în general de 2,5 m, cu vârful din fibra de sticla. Sunt foarte raspândite si se folosesc si la alte sisteme de pescuit.
Pentru pescuitul usor sunt folosite de obicei vergi lungi, adica de peste 3 m, si flexibile. Aceasta deoarece plumbajul fiind foarte usor, trebuie sa se foloseasca un fir subtire iar slaba lui rezistenta sa fie compensata prin elasticitatea vergii. Vergile de circa 2 m lungime, usoare si flexibile, se folosesc numai în cazuri rare de pescuit cu momeli în miscare. 
O greseala foarte frecventa este aceea comisa de multi pescari care folosesc pentru pescuitul pe fund vergi confectionate pentru lanseta, adica pentru lansarea de momeli artificiale. Fara a pune la socoteala ca în felul acesta distrug în scurt timp unealta, pescuitul lor este de cele mai multe ori prea putin productiv pentru ca procedând asa nu reusesc sa faca o întepare corecta din cauza ca varga este prea scurta. Si nici nu reusesc sa manevreze cu siguranta pestii mari când acestia sunt întepati. Varga pentru pescuitul la fund fiind destinata sa suporte solicitari mari, este necesar sa se ia câteva masuri de prevedere pentru a-i prelungi durata. Este recomandabil sa fie stearsa perfect dupa ce s-a pescuit cu ea, pentru a înlatura eventualele urme de nisip sau de namol de pe inelele de îmbinare; la închiderea sezonului de pescuit trebuie sa fie revopsita cu grija, în asa fel încât spirele de matase care fixeaza inelele sa fie perfect protejate împotriva agentilor atmosferici, în special a umezelii care ar putea provoca putrezirea acestora. În perioadele când nu se folosesc, partile metalice trebuie sa fie unse cu vaselina.
Mulineta: si mulinetele destinate pescuitului la fund trebuie sa fie solide. Nu sunt necesare modele cu capacitate mare de recuperare, în general raportul 1:3 fiind mai mult decât suficient; trebuie însa sa aiba o frâna buna, potrivita pentru a înfasura si desfasura firul si sa fie cât mai simple cu putinta. O mulineta care se învârte foarte usor, construita cu rulmenti cu bile se poate uza foarte repede din cauza nisipului si a namolului care intra în mod sigur între partile componente. Un dispozitiv complicat, actionat de arcuri sensibile, este distrus de greutatea mare a lestajului care trebuie recuperat.
Firul: pentru firul folosit la pescuitul pe fund nu se pot da reguli precise. Alegerea trebuie facuta întotdeauna în functie de pestele cautat si depinde, deci, în mare masura de momeala folosita. De exemplu, în cazul când se pescuieste cu mamaliga la crap, nu este indicat sa se foloseasca un nailon de 0,20, pentru ca se poate nimeri întotdeauna un peste mare care rupe nailonul ca pe un fir de par. În cazul acesta, cel mai potrivit fir este desigur de 0,30 sau 0,35. În pescuitul la fund trebuie sa tinem seama ca de cele mai multe ori lansarea proiecteaza firul spre funduri de apa necunoscute, pline de obstacole si atunci iata ca un fir cu o rezistenta buna da posibilitatea de a salva aproape întotdeauna macar lestajul. Se vor pierde cârligele legate cu un forfac subtire si mai putin rezistent, dar pierderea va fi neglijabila. În ceea ce priveste lungimea firului înfasurat pe mulineta, este suficienta întotdeauna o rola de 100 m, dar trebuie avut grija ca ultimele spire sa fie în contact direct cu marginea bobinei, punând dedesubt, daca este nevoie, un fir de lâna pentru a obtine înaltimea necesara.
Si pentru forfacuri firele de legatura a cârligului pot fi valabile regulile referitoare la rezistenta, mai ales daca se pescuieste în ape pline cu obstacole. Aici captura trebuie trasa lateral la mal, fara a-i oferi loc de fuga, deci trebuie sa dispunem de mijloace adecvate în acest scop, chiar daca, din pacate, sunt în contradictie cu suspiciunea pestilor care, desigur, nu se lasa usor înselati de o momeala legata de un fir prea gros si vizibil. Este mai bine atunci sa riscam pierderea capturilor din cauza ruperii firelor sau e mai bine sa avem un numar mai mic de muscaturi? Fiecare pescar raspunde în felul sau la aceasta întrebare dar, data fiind reducerea actuala a pestilor, e mai bine sa actionam ca în primul caz. Este mult mai bine sa învingem neîncrederea pestelui folosind fire de legare a cârligului mai lungi, niciodata sub 30 cm, cu scopul de a micsora rezistenta de moment exercitata de lestajul asezat pe fundul apei. Grosimile variind între limitele de 0,18 si 0,30 sunt suficiente pentru a lupta cu toate speciile de pesti prezenta în apele interioare din tara noastra iar rezistenta produselor aflate actualmente pe piata ofera foarte bune sanse în toate cazurile. Face exceptie capturarea stiucii care adeseori se pescuieste cu o struna din sârma de otel , din cauza dintilor ascutiti ai acestui peste, care pot taia firul de nailon.
Plumbajul: exista o mare varietate de plumbi necesari pentru pescuitul pe fund în mod corect. În apele curgatoare se folosesc, de preferinta, plumbi de tip plat pentru ca se mentin mai bine pe fund sub actiunea curentului, în timp ce în apele statatoare sunt mai potriviti plumbii obisnuiti sferici sau conici olive sau pere care pot fi gauriti sau prevazuti cu o mica vergea interioara inima din sârma de alama. Cei cu gauri se folosesc când urmeaza sa culiseze pe fir, ceilalti în cazul în care sunt aplicati la capatul inferior. În orice caz, greutatea care trebuie folosita este întotdeauna în functie de curent sau de distanta la care urmeaza sa se lanseze. 
În râuri se fac tatonari, aplicând mai întâi un plumbaj mijlociu care se înlocuieste cu altul mai greu în cazul în care acesta nu rezista la forta curentului.
Cele mai folosite tipuri de plumb pentru pescuitul la fund sunt: plumbul în forma de scoica, sferic, olive, în forma de para, sârma de plumb.
Cârligul: despre cârlige nu sunt multe de spus: marimea si tipul sunt alese în functie de momeala folosita. Se poate face doar o singura remarca: se vor folosi cârlige bronzate, cu vârful întors, pentru pestii de talie mare, ca de exemplu crapul, anghila sau linul si cârlige Crystal drepte pentru toti ceilalti pesti. Singura consideratie ce se poate face este urmatoarea: în cazul pescuitului la fund cu fir fix este mai bine sa se foloseasca întotdeauna cea mai mica marime pe care o permite momeala. Aceasta deoarece pestii trebuie sa poata musca cu toata încrederea momeala, fara a fi alarmati de prezenta cârligului.
Momelile: au fost prezentate toate în capitulul referitor la momelile naturale; cititorul poate gasi acolo toate tipurile recomandate pentru pescuitul la fund si modul corect de punere a lor în cârlig.

TEHNICA DE PESCUIT 

Actiunea de pescuit pe fundul apei nu e prea complicata: pescarul îsi lanseaza momelile în locul pe care-l considera a fi cel mai potrivit, apoi aranjeaza varga usor înclinata pe mal si întinde nailonul recuperând o bucata de fir cu mulineta. Pentru a nu trebui sa fie încontinuu atent la vârful vergii, poate pune la capatul acesteia un clopotel de semnalizare; apoi nu-i mai ramâne decât sa astepte. Când un peste musca tragând de fir, misca vârful vergii imprimându-i niste vibratii; aprecierea momentului când trebuie facuta înteparea este poate lucrul cel mai greu.
Într-adevar, nu toti pestii musca la fel si nici nu reactioneaza în acelasi fel la rezistenta vergii si a plumbajului. Unii, ca de exemplu cleanul mare sau crapul, se limiteaza sa smuceasca o data violent dupa care sau dau drumul momelii sau se înteapa singuri; altii, ca de exemplu mreana, continua sa muste momeala si sunt usor de întepat iar altii, ca de exemplu mihaltul si somnul american înghit adânc momeala si cârligul fiind astfel foarte usor de capturat. Un caz particular îl constituie stiuca, care atunci când întâlneste un pestisor care o intereseaza nu da atentie firelor si plumbilor, ci musca ferm fara a-i pasa de rezistenta opusa de vârful vergii.
Bibanul, alta captura interesanta, are un comportament variabil întrucât uneori musca ferm iar alteori se arata suspicios si prudent. Fiecare peste are o predilectie deosebita pentru un anumit tip de momeala, astfel încât se poate sti daca înteparea trebuie executata imediat sau dupa o anumita perioada de timp, care poate varia de la câteva secunde mreana pâna la circa un minut stiuca . Dupa ce pestele a fost întepat nu ne ramâne decât sa-i apreciem greutatea si forta dupa zbaterile si rezistenta pe care o opune la tragerea cu varga si deci sa-l scoatem cu fermitate daca este mic si cu prudenta daca este mare.
Aceasta este în sinteza tehnica pescuitului la fund. Dar câte variante pot exista! Si de câte siretlicuri este capabil pescarul pentru a convinge pestele sa muste!
Sunt unii pescari sportivi care, pe buna dreptate, nu întind firul daca actioneaza în ape statatoare; îl lasa sa atârne neîntins de vârful vergii si îl supravegheaza tot timpul. Când se misca si începe sa se întinda stiu ca e momentul sa execute înteparea.
Altii, de îndata ce vârful începe sa se miste, slabesc firul coborând varga pâna aproape de suprafata apei si apoi tin firul sub observatie. 
Pentru a usura aceasta supraveghere se poate pune pe firul neîntins, putin înainte de vârful vergii, un mic disc de pluta sau un patratel de carton, prevazute cu o despicatura pentru introducerea firului kojak .
Ridicându-se sau coborându-se, acest dispozitiv poate semnaliza prinderea momelii de catre peste.
Spre deosebire de acestia, sunt pescari sportivi care folosind cârlige foarte mari nu le lasa timp pestilor. La prima muscatura înteapa cu violenta facând sa coincida smucitura cu tractiunea pestelui; aceasta manevra se poate executa numai de catre aceia care tin varga în mâna si cu anumite momeli de dimensiuni foarte mici.
S-ar putea spune ca în fiecare regiune, daca nu chiar pe fiecare râu mare, exista o tehnica specifica de pescuit pe fund. Uneori este vorba doar de o simpla varianta care se refera la lungimea forfacurilor sau la tipul de lestaj folosit, însa de cele mai multe ori deosebirea este esentiala si de aceea est impusa de conditii specifice de mediu care au determinat folosirea acelei metode speciale care, de-a lungul anilor, s-a dovedit cea mai potrivita.
Tehnica de pescuit pe fund trebuie sa cuprinda neaparat si sistemul de prezentare a momelii si asezarea plumbilor pe fir. 
De obicei se pot folosi doua sisteme: cu plumbaj fix si cu plumb culisant.
Daca plumbul este aplicat la capatul firului lestajul va fi fix; forfacurile care poarta cârligul, numite în cazul acesta brate, sunt fixate la intervale regulate spre varga, iar lungimea lor va varia în functie de locul de pescuit. În apele statatoare pot fi si scurte, adica 15-20 cm, pentru ca neexistând curent se aseaza oricum pe fund. Dimpotriva, în apele curgatoare lungimea lor trebuie sa fie întotdeauna în asa fel încât dupa ce plumbul se afla pe fund, si ele sa atinga fundul. Deoarece în acest caz firul este asezat oblic pe fund, rezulta ca lungimea strunelor forfacelor va varia: prima va fi întotdeauna mai scurta decât celelalte si va masura cel putin 40 cm.
În cazul în care se pescuiesc în ape curgatoare, cu plumb fix, pesti suspiciosi – ca de exemplu crapul – lungimea strunelor va creste astfel încât, întinse pe fund, sa iasa în afara plumbajului cu câteva zeci de centimetri. Vom avea în felul acesta strune lungi iar lansarea va comporta unele dificultati pentru a evita încurcarea întregului ansamblu. 
Aceasta dispunere permite ca momelile sa stea bine pe fundul apei iar lungimea strunei face ca pestele sa nu simta rezistenta inerta a plumbului când apuca momeala.
Mai este apoi cazul unor pesti, ca de exemplu mreana, care nu dau atentie plumbului când musca; este însa necesar ca momeala sa fie bine fixata pe fundul apei. În cazul acesta mreana, când se îndeparteaza cu momeala în gura, se înteapa singura dând peste rezistenta plumbajului.
Plumbul culisant, dupa cum îi spune si numele, este constituit dintr-o greutate care aluneca pe fir. Este aplicat asadar înainte de struna. De obicei lestajul culisant se realizeaza introducând plumbul pe firul mulinetei; cursa este limitata în partea inferioara de un vârtej obisnuit la care se leaga struna cu cârligul sau o bucata de fir care are un cârlig la capat si altul în pozitie intermediara fixat cu un brat. În unele cazuri exista un forfac fixat sub plumbaj si altul deasupra; la aceasta metoda, nodul de legare a forfacului asezat deasupra plumbului opreste culisarea acestuia. 
Plumbajul culisant se foloseste în toate apele; în cele statatoare lungimea forfacului trebuie sa fie mai mare decât în apele curgatoare pentru ca pestii musca mai cu prudenta.
Daca este posibil, e bine sa se foloseasca întotdeauna pentru acest tip de pescuit plumbaj culisant, mai ales daca firul este întins.
Data fiind greutatea plumbajului, acest tip de pescuit pe fund poate fi definit ca mijlociu sau usor, în timp ce pescuitul pe fund cu fir fix va fi întotdeauna un pescuit greu sau mijlociu.
Nadirea: pentru o tratare exhaustiva a se vedea capitolul dedicat nadirii unde, pe lânga alte notiuni tehnice, sunt furnizate cele mai importante “retete” pentru prepararea diferitelor tipuri de nada.

LOCURILE DE PESCUIT
 
De obicei, pescuitul pe fund este practicat în lunile cu temperatura moderata sau calde. De la aceasta regula face însa exceptie pescuitul la stiuca, a carui perioada optima este toamna târziu si iarna, când aerul apa încep sa se raceasca. În orice perioada a anului capturile trebuie sa fie cautate în locurile în care adâncimea apei este destul de mare, în general de cel putin doi metri. Tocmai din acest motiv cei ce practica pescuitul pe fund aleg pentru a-si arunca undita gropile mai adânci ale râurilor si lacurilor, convinsi ca în acestea se afla întotdeauna o mare concentrare de pesti. În apele unui râu, cele mai bune locuri se afla dupa coturile unde curentul a sapat albia, în locul în care intra un afluent sau începe un teren mlastinos si afundat, spre mijlocul cursului de apa pe unde trece curentul principal si în lungul malurilor protejate prin lucrari de consolidare.
Numai în cazul pescuitului cleanului si al mrenei prezinta importanta si zona aceea de ape mai putin adânci si repezi care curg pe prundis sau pe nisip. În aceste locuri se pescuieste si cu fire târâte pe fund. Întrucât pescuitul pe fund este îndreptat în principal spre ciprinide, acestea vor trebui sa fie cautate în locurile în care curentul nu este prea repede si nu are prea multe bulboane si vârtejuri, în locurile în care apa curge la vale încet si constant. Aceasta preferinta este dictata de necesitatea de a mentine momelile nemiscate pe fund, fara ca curentul sa le deplaseze sau sa le agite prea mult, manevra care ar alarma pestii. În general, tot în râuri, daca se pescuieste într-o groapa, se procedeaza în asa fel încât momeala sa cada pe fundul apei, deoarece aceasta este zona în care pestii se hranesc de obicei.
În apele statatoare zona favorabila este situata întotdeauna dincolo de coroana de ierburi, unde fundul începe sa coboare, la poalele peretilor pietrosi, în împrejurimile gurilor de varsare ale afluentilor, pe bancurile de nisip sau de pietris asezate la oarecare distanta de maluri, în special unde exista o vegetatie acvatica deasa. Golurile dintre ierburi si stuf sunt întotdeauna folosite de catre pesti ca locuri de trecere si un fir întins într-una din aceste cai subacvatice da întotdeauna rezultate bune. Se poate pescui pe fund pe fund si acolo unde stuful formeaza desisuri încurcate, chiar daca apa este adânca de numai câtiva centimetri. Dimineata si la apusul soarelui crapii si linii se duc în aceste zone, tipice lacurilor si baltilor, pentru a se hrani si uneori e suficient sa descoperi un luminis de câtiva metri pentru a putea pescui cu folos.
Pe lacurile mari malurile locuite pot reprezenta locuri foarte bune pentru pescuitul pe fund al clenilor mari, care se apropie de obicei de maluri pentru ca sunt atrasi în mod irezistibil de resturile menajere.

ORELE DE PESCUIT
 
Orarul de pescuit are o mare importanta în pescuitul pe fund, întrucât bancurile de pesti se deplaseaza la adâncimi diferite în functie de ora.
Imediat înainte de aparitia zorilor si pâna când lumina nu e prea puternica, în timpul verii, se poate pescui aproape de mal; chiar si la adâncime de sub 1 m se pot gasi crapi si alti pesti de talie mare, dar de îndata ce soarele devine puternic, unditele trebuie aruncate în larg, în locurile în care adâncimea este mare. La apusul soarelui pestii revin la mal si deci se va pescui la scurt. Primavara si toamna, în schimb, se poate pescui cu folos în tot timpul zilei. Iarna se pescuieste numai în orele mai calde si întotdeauna în locurile mai adânci; într-adevar pestii se refugiaza aici si numai când apa se încalzeste putin încep sa se miste, ramânând însa mereu în spatiul îngust al gropilor mai adapostite

Share daca ti-a placut

Poate te intereseaza si: