Stiuca

STIUCA  (Esox lucius)

Raspandire
 Stiuca traieste in toate apele dulci din Europa, exceptie facand doar Peninsula Iberica, Grecia, Albania si regiunea dalmatiana din fosta Iugoslavie. Poate fi intalnita uneori chiar si in lacuri alpine, pana la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstreaza marea sa capacitate de adaptare la cele mai variate conditii.
In Romania, stiuca traieste in toate apele dulci, atat curgatoare, cat si statatoare. In apele lacurilor colinare si de ses ea poate fi intalnita pretutindeni in aval de zona mrenei. Cele mai multe exemplare se gasesc in baltile de revarsare ale Dunarii, precum si in Delta. Apare si in crescatoriile de peste, unde raspandirea sa in numar exagerat este impiedicata de piscicultori. Stiuca poate fi gasita si in regiunile din apropierea varsarii Dunarii, unde apele sunt semisaline (asa-numita apa “brack”, adica apa dulce cu o salinitate scazuta), desi aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru stiuca (lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovita etc.).

Descriere
 Corpul stiucii este alungit, usor turtit lateral, capul de asemenea lunguiet, putin curbat din profil. Botul seamana cu ciocul de rata. Stiuca are o gura larga, cu falcile care se deschid pana sub ochi, in asa fel incat poate inghiti un peste aproape de aceeasi marime. Dintii sunt bine dezvoltati, puternici si ascutiti. Maxilarul inferior este mai lung decat cel superior. O alta caracteristica este inotatoarea dorsala, situata departe de cap, in apropierea cozii, la acelasi nivel cu inotatoarea de sub coada. Linia spatelui este usor bombata, in timp ce linia ventrala este dreapta. Ochii sunt dispusi sus, in regiunea fruntii.
Coloritul stiucii ii serveste la “camuflare”, fiind armonizat cu culorile predominante in mediul in care traieste exemplarul respectiv. Spatele poate varia de la gri-verzui la galben-verzui, aproape negru uneori sau cafeniu inchis. Partile laterale sunt marmorate cu pete maronii, oliv sau negricioase. Burta este uneori galbuie, alteori albicioasa, presarata de asemenea cu pete mai mici sau mai mari. Intreg corpul are o stralucire rosiatica sau liliachie, la fel ca si inotatoarele, care sunt vargate cu dungi cenusii dispuse transversal, pe mai multe randuri. Cateodata capul si partile laterale ale corpului sunt atat de des patate, incat nu se mai poate observa culoarea de baza. Se observa deci ca stiuca se poate ascunde foarte bine in locurile cu stufaris sau cu alte plante acvatice submerse.

Dezvoltare

Fiind o rapitoare feroce, foarte lacoma, stiuca este un peste care se dezvolta foarte rapid. De regula, la varsta de un an atinge deja 25-30 cm si greutatea de 250 g. Lungimea sa medie (in apele dulci din tara noastra) este de 40-50 cm, iar greutatea medie variaza intre 1 si 1,8 kg. Stiuca poate atinge si o lungime de 1,5-1,8 m, in acest caz depaseste greutatea de 20-22 kg. Bineinteles, aceste exemplare sunt foarte rare.

Biologie
 Spatiul de viata al stiucii este constituit de apele dulci lent curgatoare sau statatoare, ale caror maluri sunt acoperite de stuf, papura etc. De regula, prefera apa curata si evita portiunile mlastinoase. Nu sta in adancul apelor, putind fi intalnita intotdeauna “intre ape”, in locurile unde misuna pestii de talie mica, care ii asigura hrana de baza. Printre sau langa firele de iarba sau de stuf din lac sau printre tulpinile de papura, gratie coloritului sau specific, se contopeste cu mediul respectiv, unde sta la panda, aproape nevazuta. Pandeste in nemiscare, pentru ca la apropierea prazii sa se repeada asupra ei energic, rapid, intreaga conformatie a corpului stiucii este perfect adecvata acestui atac rapid si puternic. Are o vedere extrem de buna, dublata de elasticitatea si mobilitatea apreciabile ale corpului, insfaca prada cu multa indemanare cu ajutorul dintilor sai puternici. Dintii ii servesc numai la prinderea prazii, nu si la mestecarea hranei, deci ii foloseste exclusiv pentru a musca. Pestii mai mici ii prinde de obicei de mijloc si ii intoarce apoi continuand sa inoate pentru a-i putea inghiti cu capul inainte.
Stiuca este pestele rapitor cel mai mancacios si cel mai curajos din apele noastre. Pofta sa nu are limite. S-a intamplat adesea ca o stiuca sa inoate ore in sir cu un peste in gura, inghitit doar pe jumatate, pentru ca hrana consumata in prealabil nu fusese digerata inca si ultima sa captura nu mai avea pur si simplu loc in stomac. In lipsa unor pesti de talie mica, stiuca ataca si alte stiuci de aceeasi marime, desi in acest caz captura ii poate fi fatala, deoarece se poate ineca. Canibalismul sau, de asemenea, nu cunoaste margini: devoreaza propria progenitura, ba chiar in timpul reproducerii femelele mai mari mananca adesea masculii mai mici care, cu putin inainte, le-au fost parteneri in actul reproducerii. Nu este deci de mirare ca stiuca este dusmanul cel mai de temut al tuturor pestilor de apa dulce. Dar trebuie spus ca ea ataca orice i se iveste in cale si i se pare comestibil, indiferent daca este vorba de un soarece sau sobolan cazut in apa, sarpe sau broasca, pasari mici sau insecte cazute pe luciul apei. S-au semnalat cazuri cand stiuci flamande au piscat de bot vacile duse la adapat. Pofta la fel de mare in tot timpul anului, atacurile sale decise, precum si modul inversunat in care se apara odata ce carligul a fost intepat, toate acestea fac ca stiuca sa fie unul dintre pestii cei mai interesanti din punct de vedere al pescuitului sportiv. Organismul stiucii este extrem de rezistent, lucru dovedit si de faptul ca destul de des se prind exemplare in intestinele carora se gasesc strune confectionate din sarma de otel, linguri folosite de pescarii sportivi, ba chiar si carlige duble sau triple. Si in asemenea conditii pestele continua sa vaneze pentru a-si satisface foamea mistuitoare. Au fost cazuri in care, dimineata, o stiuca a inghitit lingura si carligul triplu, rupand struna. Dupa amiaza, aceeasi stiuca a fost prinsa de acelasi pescar, in acelasi loc, cu un alt drilling cu lingura sclipitoare de tip “Heintz”, desi in gura pestelui respectiv se mai putea vedea coada carasului inghitit cu putin inainte. Pescarii spun ca li s-a intamplat ca stiuca prinsa sa fie inghitita in timp ce pescarul o obosea de o alta stiuca, norocosul pescar prinzand astfel doua stiuci deodata cu un singur carlig.
In legatura cu apetitul stiucii mai trebuie mentionat faptul ca nici in timpul iernii nu-i scade pofta, desi este mai greu sa-si astamipere foamea din cauza hranei insuficiente din aceasta perioada. In aceste luni, stiuca duce o viata mai mobila, nu sta la panda, ci porneste la vanatoare. Pescuitul prin copca taiata in gheata se bazeaza tocmai pe pofta deloc micsorata a stiucii chiar si in lunile cele mai geroase; rezultatele sunt bune. Se intelege deci, tinand seama de cele de mai sus, cum de se dezvolta stiuca atat de rapid. Digestia ei este rapida, dar eficienta cu care utilizeaza substantele nutritive este destul de redusa. Acest lucru este demonstrat de unele cercetari efectuate in conditii de acvariu, in cursul carora s-a stabilit ca pentru a-si spori greutatea corporala cu 1 kg o stiuca are nevoie sa consume aproape 10 kg de hrana! Se poate calcula deci ce cantitate enorma de peste este consumata anual de stiucile care populeaza baltile si lacurile. In unele crescstorii de pesti din occident, in bazinele cu crapi mari, se introduc adesea intentionat cateva exemplare de stiuca, care exercita in bazin rolul de “peste-politist”, adica mananca toate exemplarele mai mici ale unor specii fara valoare care s-au raspandit in helesteu si care concureaza crapul, consumand hrana care ii este destinata. Stiuca este denumita si pestele-sanitar al apelor dulci si mai ales al crescatoriilor de crap, pentru ca devoreaza toate exemplarele bolnave sau moarte din bazinul respectiv.
Stiuca este un peste extrem de rezistent. Ea nu moare nici in conditiile cele mai vitrege, iar daca ii lipseste hrana, cel mult se dezvolta mai lent. Nu prea simte durerea sau o suporta foarte usor, daca, de-abia scapata de moarte, cu carligul agatat in gura (pe care l-a rupt de pe fir), este in stare sa inghita imediat o alta momeala ce-i apare in fata. Rezista bine si la vatamarile corporale. Spuneam mai sus ca in stomacul stiucilor pescuite s-au gasit fire intregi si carlige, dupa cum au fost prinse exemplare in corpul carora era implantat un carlig mare, rupt probabil candva de pe fir.
In conditiile apelor de la noi, dupa mihalt, stiuca este pestele care se reproduce cel mai devreme. De regula, la sfarsitul lui februarie stiucile incep reproducerea, adunandu-se in grupuri sub stratul de gheata inca netopit. Perioada de reproducere se poate prelungi pana la sfarsitul lui martie, iar in cazul unor ierni deosebit de geroase, chiar pana la inceputul lui aprilie.
De regula, masculii ajung la maturitatea sexuala in cel de-al treilea an de viata, femelele la 3-4 ani. In functie de marime, o femela depune cate 100000-350000 de boabe de icre, dar exemplarele deosebit de mari detin in ovare chiar cantitati ce depasesc o jumatate de milion de icre, pe care le depun intr-o singura portie. Icrele sunt de culoare galbuie si au un diametru de 2,5-3 mm.
Carnea stiucii este destul de gustoasa, desi are multe oase. Si icrele sale sunt deosebit de gustoase.

Pescuitul Sportiv
 Stiuca pandeste cu maxima atentie tot ceea ce se intampla in jur, atacand totdeauna prin surprindere, printr-o zvacnire energica, rapida si cu multa forta, in 90-98% din cazuri, atacul stiucii nu da gres. Daca totusi acest lucru se intampla, ea urmareste foarte rar prada ratata, urmarirea fiind de obicei de scurta durata si total lipsita de rezultat. Deci, pentru alegerea celei mai adecvate metode de pescuit, este absolut necesar sa cunoastem biologia acestui peste.
Un alt aspect il constituie timpul necesar stiucii pentru digestie. Cercetarile stiintifice au demonstrat ca hrana inghitita este digerata la o temperatura de 17-20°C a apei in 36-48 ore. Dupa trecerea acestui timp, stiuca este deci nevoita sa vaneze din nou pentru a-si satisface foamea. Daca stim ca intr-o anumita portiune de apa exista stiuci si totusi ele nu musca, insuccesul nostru poate fi explicat prin lipsa de pofta a exemplarelor care s-au saturat cu putin timp inainte de sosirea noastra la fata locului.
Odata prinsa prada, stiuca o inghite intotdeauna cu capul inainte, lucru perfect explicabil prin faptul ca o poate inghiti mult mai usor astfel decat invers. S-a observat de asemenea ca prefera sa consume pesti ale caror inotatoare nu sunt prevazute cu tepi, lucru usor de explicat. Pestii ale caror inotatoare dorsale au tepi tari (biban, biban soare ,ghibort, salau etc.), ascutiti, pot sa i se opreasca in gat provocandu-i dureri. Iata de ce cele mai adecvate momeli pentru stiuca sunt carasul, porcusorul, babusca, obletul si rosioara, care nu au tepi in aripioara dorsala.
Stiuca prefera pestele viu bucatilor de peste sau exemplarelor moarte. Momeala sub forma de bucati de peste sau pesti morti o incita numai daca este condusa cu maiestrie prin apa, astfel incat aceasta sa efectueze miscari vibratorii sau serpuitoare similare cu miscarea de inot a pestilor mici. Daca nu facem altceva decat sa tinem carligul nadit in apa, nu vom prinde stiuca decat in cazul in care utilizam momeala vie.
Pentru pescuitul eficient al stiucii este utila si cunoasterea altor caracteristici biologice ale acestei specii. Astfel, spre exemplu, este bine sa stim ca stiuca sta la panda intotdeauna in acelasi loc, efectuand atacuri asupra prazii pe o raza de 1-2 metri, dupa care revine exact in locul initial. Daca a ratat atacul sau a intampinat vreo neplacere (a muscat carligul nadit oferit de pescar, dar s-a rupt firul; a observat pescarul etc.), stiuca va reveni totusi la locul sau pentru a repeta panda si atacul. Remarcand deci faptul ca atacurile stiucii se repeta in acelasi loc, trebuie sa aruncam carligul nadit mereu in acelasi loc. Pentru aceasta este insa necesar sa stabilim cat mai exact aceste locuri sau, in caz ca mergem mai departe pe malul apei, sa retinem unele repere spre a recunoaste mai tarziu locul respectiv.
Experienta pescareasca a demonstrat ca stiuca este foarte incitata de acele specii de pesti care de fapt nu traiesc in zona respectiva. Din acest motiv s-au obtinut rezultate deosebit de spectaculoase prin utilizarea carasului auriu drept nada, intrucat acest peste, complet necunoscut stiucii, i-a sporit instinctul rapitor. Experientele au dovedit ca stiucile nu s-au odihnit catusi de putin si nu s-au lasat pana nu au muscat carasii aurii respectivi, desi zona era populata cu mari cantitati de alte specii de pesti de talie mica, in mod obisnuit o masa bogata pentru ele.
Inteparea stiucii pe carlig este intotdeauna semnalizata in prealabil de miscarile bruste, agitate ale pestelui viu folosit ca momeala. De regula, stiuca apuca mai intai momeala, o invarte de cateva ori in cavitatea bucala si de-abia apoi o inghite. De multe ori asteapta mai intai cateva minute cu prada in gura, pentru a se avanta apoi brusc spre adancurile apei. Pentru stabilirea cat mai exacta a clipei cand trebuie intepat carligul, este bine sa cunoastem si sa anticipam toate aceste faze, indeosebi trebuie sa avem grija in cazul apelor cu vegetatie submersa abundenta, unde stiuca poate sa dispara ducand cu ea si carligul. Lupta de aparare a stiucii este caracterizata prin salturi bruste si avantarea in cele mai variate directii, aceste momente constituind clipe de suprema satisfactie in pescuitul sportiv al stiucii. In timp ce o obosim, ea executa sarituri chiar si deasupra suprafetei apei, lucru ce contribuie la sporirea spectaculozitatii pescuitului. In aer, stiuca scutura parca din cap si s-a intamplat ca ea sa scuipe carligul nadit si sa scape. Unii pescari sustin ca stiuca se pescuieste pe timp de toamna sau iarna, calificand ca ineficienta pescuirea acesteia pe timp de vara. Experienta a demonstrat ca uneori si in zilele de vara pescuitul stiucii poate da rezultate bune, trebuie doar cautat locul exact unde pestele sta la panda, spre a-i oferi chiar acolo carligul cu momeala. Metoda cea mai buna in aceasta perioada este scufundarea carligului nadit cu momeala vie in locul respectiv. Situatia se schimba insa radical odata cu sosirea zilelor mai reci de toamna, cand scade numarul pestisorilor cu care se hraneste stiuca. Rarirea acestor specii face ca stiuca sa-si paraseasca locurile de panda si sa porneasca in cautarea prazii. Aceste caracteristici biologice determina folosirea metodei prin “inmuiere” a carligului nadit vara si respectiv a metodei de pescuit cu lingurita, voblerul sau twisterul la vreme de toamna; de asemenea, cu dandineta la copca taiata in gheata, iarna.
La pescuitul cu pluta trebuie sa fixam pe fir, dupa pluta principala, cateva plute mai mici, confectionate din dopuri de pluta, in momentul in care pestele musca, pluta principala se scufunda, tragand dupa ea sirul de plute mici, ceea ce sporeste spectaculozitatea pescuitului la stiuca.
In ceea ce priveste metoda la care se utilizeaza momeala vie, exista opinii diferite asupra felului de carlige folosite. Unii folosesc carlig triplu, altii prefera pe cel simplu, dar nu se incalca sportivitatea nici prin folosirea a doua carlige triple. Carligul simplu prezinta inconvenientul ca se implanteaza destul de des in corpul pestisorului utilizat ca nada, motiv pentru care patrunde mai greu in cavitatea bucala si asa destul de osoasa a stiucii, care invarte momeala in gura si o poate scuipa. Carligele triple patrund cu mult mai multa usurinta in falcile pestelui, insa se scot apoi mult mai greu decat cele simple. Trebuie sa mentionam si faptul ca stiuca reuseste uneori sa scuipe in mod miraculos si carligele triple si sa scape fara a fi scoasa din apa. Unii considera drept cel mai etic carligul cu coada lunga.
Stiucile inoata de multe ori in apropierea fundului apei, motiv pentru care lungimea firului dintre pluta si carlig trebuie reglata corespunzator acestei adancimi. In cazul pescuitului la adancimi mari si aproape de fund, intre carlig si fir se intercaleaza o struna din sarma otelita. Varga trebuie sa fie lunga de 2,8-3 m, eventual chiar mai lunga, dar neaparat usoara si, in acelasi timp, suficient de rigida (mai ales varful) pentru a usura obosirea stiucii. La pescuitul stiucii cu lingura, voblerul sau twisterul, (momeala artificiala fiind prevazuta cu carlig triplu, cu vartej, iar uneori carligul, la randul lui, fiind dotat si cu imitatii de musca artificiala) se foloseste o varga scurta, nu mai lunga de 2 m, flexibila, insa, foarte important cu varful tare.
Dupa observatiile efectuate, stiuca ia mai putin in considerare forma, dimensiunile sau stralucirea momelii artificiale, important fiind mai mult modul in care lingura este condusa de pescar prin apa, si anume miscarea ei unduitoare, vibratoare.
Trebuie mentionat si faptul ca nu o data stiucile deja satule au muscat totusi la pestisorul mic, conservat si invartit odata cu carligul, cu ajutorul unei elice, prin apa. Daca folosim nada vie, ea nu trebuie condusa pe fund, ci putin mai sus. In caz ca fundul apei este accidentat, cu multe pietre sau cu vegetatie bogata, este bine sa folosim carlige speciale, prevazute cu dispozitive pentru impiedicarea agatarii lor repetate in obstacole, in aceste locuri este si mai important sa cunoastem cat mai exact locul unde sta stiuca la panda.
Pescuitul stiucii iarna, necesita o experienta aparte nu numai in ceea ce priveste tehnica, ci si metoda prin care se taie copca în gheata. Orificiul taiat in gheata nu trebuie sa depaseasca diametrul de 30-50 cm; de asemenea, nu se taie prea multe deodata, intrucat ulterior nu pot fi controlate corespunzator. Toate copcile se fac in asa fel incat sa se afle in raza vizuala a pescarului, iar locul exact se marcheaza si prin cate o “antena” dintr-un fir de papura sau stuf. Este indicata folosirea carligului triplu, care se trece prin corpul pestisorului-nada, in imediata vecinatate a inotatoarei dorsale, cu grija pentru a nu-i rani sira spinarii. La pescuitul la copca se foloseste si dandineta. Aproximativ 25-30 m de fir uns cu vaselina in prealabil si infasurat apoi pe mulineta este suficient. Tot atat de buna este insa si o simpla bobina.
Daca pluta s-a miscat, asteptam cateva clipe, apoi intepam carligul. Din cauza lipsei de spatiu, inteparea se reduce aici doar la o miscare prin care firul este tras brusc afara din copca, in apele reci, iarna, stiuca se apara mai putin, motiv pentru care obosirea ei nu ridica probleme deosebite. Evident, metoda nu este la fel de spectaculoasa ca celelalte.
La pescuitul de iarna, temperatura uneori foarte coborata impune o imbracaminte corespunzatoare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca un termos cu ceai fierbinte este totdeauna binevenit. Dimpotriva, daca ni se face frig si batem din picioare pentru a ne incalzi, avem toate sansele sa speriem toate stiucile din zona.
Pescuitul stiucii da rezultate bune in tot cuprinsul zilei, din zori si pana seara, cu conditia sa dispunem de cunostintele, experienta si sculele necesare.
Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm

Stiuca - peste din ape de ses

Stiuca - peste din ape de ses

Share daca ti-a placut

Poate te intereseaza si:

Daca ai de facut completari sau nu esti de acord scrie-ne