Salaul

SALAUL  (Stizostedion lucioperca)

Raspandire
 Paralela 64 este limita nordica de raspandire a salaului in Europa (partea nordica a Norvegiei, Finlanda si Suedia), limita vestica fiind zona nord-vestica a Ronului, in timp ce in est el este prezent in apele ce curg de la Muntii Ural incoace.
In Romania, salaul este reprezentantul cel mai valoros al percidelor (Percidae) si in acelasi timp unul dintre pestii cei mai nobili si totodata cei mai gustosi din apele noastre. Este un peste destul de raspandit, dar mai ales in Dunare, in baltile de revarsare ale fluviului si in Delta, apoi in apele Prutului, Siretului, Argesului, Jiului, Somesului, Muresului, Oltului, precum si in cele ale Crisurilor, dar nu lipseste nici din Tisa, Timis sau Bega si afluentii acestora.
De asemenea, salaul traieste in lagunele din preajma tarmului Marii Negre, dintre care poate fi intalnit in numarul cel mai mare in complexul de lacuri Razelm-Sinoe, cu cele 80000 hectare ale sale, motiv pentru care aceste lacuri sunt denumite si lacuri tipice sau reprezentative pentru salau. Dintre celelalte lacuri mari din perimetrul litoralului, el mai poate fi gasit in Tasaul, Siutghiol si Mangalia, unde de asemenea apare destul de numeros, in ceea ce priveste lacurile din interiorul tarii, exista salau in lacurile Snagov si Caldarusani, Cernica etc. (Bucuresti), in Jirlau (jud. Galati), in Bezid (Mures), precum si in lacul Babadag (jud. Tulcea). Nu este insa raspandit in crescatoriile piscicole, dar poate fi intalnit in numar relativ mare in helesteiele de la Cefa (jud. Bihor), unde devoreaza pestii mici, concurenti la hrana ai speciilor valoroase de pesti crescuti aici, motiv pentru care prezenta sa este benefica. Pana in iarna extrem de geroasa din 1953-1954, salaul a fost prezent si in crescatoria de la Zau de Campie (jud. Mures), precum si in multe alte lacuri din Transilvania si Moldova unde acum se gaseste mai rar sau deloc.

Descriere
 Salaul se poate recunoaste foarte usor dupa forma specifica a corpului, intrucat poarta pe “spate” insemnul caracteristic tuturor reprezentantilor percidelor cele doua inotatoare dorsale, despartite una de alta doar de un mic spatiu.
Corpul salaului este lung, aproape cilindric, usor comprimat lateral, acoperit de solzi mici, aspri (ctenoide), motiv pentru care pestele pare aspru la pipait. Capul este lunguiet, usor turtit lateral cu gura mare, alungita inainte, ale carei capete ajung pana sub ochi. Atat maxilarul superior, cat si cel inferior sunt prevazute cu un sir de dinti ascutiti, caracteristici pestilor rapitori. Pe ambele maxilare se afla cate doi dinti “canini” ce servesc la apucarea pestilor pe care ii prinde. Operculele sunt acoperite cu solzi. Din cele doua inotatoare dorsale (despartite, cum am aratat, de un mic spatiu), prima are 14 radii osificate cu tepi, iar cea de-a doua, asezata mai in spate, are o teapa si 20-22 radii moi. Modul in care sunt dispuse toate partile constitutive ale corpului ilustreaza faptul ca salaul este adaptat in vederea efectuarii unor miscari rapide, potrivite modului de viata al pestilor rapitori.
Coloritul salaului este frumos, discret adaptandu-se la culorile predominante din mediul natural in care traieste. Spatele pestelui este verde-cenusiu, mai rar galben-cenusiu, partile laterale fiind cenusiu-argintii, cu 8-9 dungi mai intunecate, dispuse transversal. Regiunea abdominala are un colorit mai deschis. Pe inotatoarea caudala, cat si pe cele dorsale, pe pielita ce acopera radiile osoase, se pot observa multe puncte negre, dispuse in 4-5 siruri. Restul inotatoarelor sunt galbui, uneori galbui-albastrui. Irisul ochilor este argintiu, cu mai multe puncte negre.

Dezvoltare
 Salaul creste la dimensiuni relativ mari. Din lacurile Tasaul, Sititghiol si in sistemul lagunar Razelm-Sinoe, de pe litoralul Marii Negre, se prind destul de des exemplare de salau de cate 10-12 kg. Marimea cea mai des intalnita este de 40-70 cm lungime si 1-4 kg greutate.
Salaul este un peste cu o dezvoltare relativ rapida, mai ales in primii 4-5 ani de viata, adica pana in clipa in care pestele atinge maturitatea sexuala. Un asemenea ritm se poate explica prin pofta de mancare foarte mare a salaului si prin viata activa de peste rapitor. Caracteristicile sale forma corpului si a diferitelor sale parti, dantura si configuratia gurii, modul in care se misca, coloritul etc. toate demonstreaza modul de viata de rapitor al salaului.

Biologie
 Spatiul in care traieste salaul este constituit de apele dulci limpezi, unde poate observa cu usurinta prada, dar ii plac si apele usor saline (ape brack). In mod obisnuit prefera insa apele curgatoare mai mari si mai adinci. Traieste cu placere si in apele statatoare, al caror fund este acoperit cu pietris sau nisip. Nu-i plac, in schimb, baltile cu fundul malos. In rauri se intretine in portiunile unde curentii nu sunt prea repezi, dar nici prea lenti, unde se formeaza vartejuri mai mici. Salaul poate fi intalnit cel mai des in portiunile de rau unde albia este acoperita de pietris sau nisip curat si unde fundul raului este variat. El sta la panda in apropierea albiei sau ascuns pe langa malurile raului. In lacuri se ascunde de obicei pe langa diferitele obiecte mai mari de pe fundul acestora, insa daca malul si portiunile de langa mal sunt acoperite de stuf si papura, salaul se ascunde langa tulpinile lor submerse, fara a patrunde printre ele; sta la panda in apropierea lor, in portiunile degajate de vegetatie de langa stuf si papuris. Ii plac si locurile de intalnire a doua rauri, unde curentii acestora aduc si depun bancuri de nisip curat, spalat, sau locurile unde vartejurile fac ca raul sa para ca curge in sens invers, in portiunile de langa mal. In toate aceste locuri, pestisorii cu care se hraneste plutesc odata cu curentii de apa, fara a banui ca acolo ii asteapta un dusman de temut, salaul. De multe ori el sta ascuns in gropile mai adanci ale raului, pandind spre pestisorii care inoata in portiunile mai putin adanci, alteori pandeste in locurile de revarsare a canalelor in rau, asteptand sa vada ce-i aduce norocul.
Se adaposteste, de asemenea, in preajma digurilor de piatra, a bolovanilor mai mari sau a trunchiurilor de arbori din apa, langa picioarele de pod sau sub malurile spalate de rau, de unde ataca victimele cu rapiditate, urcand fulgerator din adanc in sus si de regula in directia malului. Din pozitia de relaxare in care isi asteapta prada, salaul trece extrem de rapid la atac, strabatand apa ca o sageata, fara sa greseasca tinta niciodata. El este capabil sa dezvolte o viteza de inot extrem de mare in timpul atacului si muscatura sa este cea mai sigura comparativ cu toate celelalte specii de pesti de prada de la noi, fapt ce se datoreaza in primul rand perechilor de dinti canini pe care ii are, din stransoarea carora nu poate scapa nici o prada.
Si in lacuri, salaul prefera ascunzisurile din preajma diferitelor obstacole din apa, cum sunt digurile din beton, stalpii de poduri, trunchiurile de copaci, epavele sau bolovanii mai mari din apa. In zilele mai reci de toamna, cand temperatura apei scade si pestisorii cu care se hraneste se ascund si salaul isi schimba tactica. El isi paraseste locurile de panda si urmareste migratia grupurilor de pestisori in retragere pentru iernat. In aceasta perioada il putem gasi de regula adunat in grupuri mai mari in apele degajate de vegetatie din preajma stufului si papurii care cresc la malul apelor statatoare, in aceasta perioada, pasiunea de vanator a salaului scade intrucatva: nu mai ataca violent, cu un salt decisiv, prada, ci este mult mai precaut. Cand apele sunt limpezi, salaii se intretin mai mult in straturile mai adanci ale apei, in timp ce in raurile mai putin transparente inoata cu predilectie in straturile mai apropiate de suprafata.
Salaul este extrem de sensibil la mal. Mai ales in cazul apelor statatoare si indeosebi in lacul Razelm, furtunile provoaca o puternica agitatie a apei, care la randul sau tulbura nisipul de pe albie. Acest nisip se depune apoi pe operculele salailor, astupandu-le si periclitandu-le astfel sistemul respirator si ca urmare, insasi existenta. Tocmai de aceea, pe o asemenea vreme salaul cauta adapost in portiunile cu multa papura sau stuf, unde plantele respective impiedica tulburarea exagerata a nisipului de pe fund. Salaul se straduie deci sa evite pe cat posibil apele tulburi de dupa furtuni sau revarsari de rauri.
Biologia alimentatiei salaului a fost studiata de multi specialisti. A fost astfel confirmat stiintific faptul ca, dupa resorbtia sacului vitelin, alevinii de salau se hranesc pentru inceput cu mici organisme planctonice, trecand apoi treptat la consumul de raci din specii inferioare (Misidaceae), rame si insecte. La varsta de 4-5 luni, puietul de salau duce deja un mod de viata de rapitor, hranindu-se in principal cu pestisori de talie mica, cum sunt obletii sau puietul de platica. Tineretul de salau nu prea sta sa aleaga; important pentru el este sa ingurgiteze o cantitate suficienta de hrana. Exemplarele mai mature insa nu mai vaneaza orice, alegandu-si doar speciile pe care le apreciaza ca “delicatese”. Nici ei nu cruta rosioara sau broasca, dar hrana cea mai de pret o constituie gingirica, care are o carne destul de grasa, in lagunele apropiate de tarmul marii, salaii se hranesc in primul rand cu guvizi si cu alte specii ale genului Gobiidae. Canibalismul este un fenomen care poate fi observat si la salau. Exemplarele mai mari le mananca fara “remuscari” pe cele mai mici. Salaul ataca cu indrazneala orice vietuitoare ce i-a starnit pofta, inghite broastele, racii, viermii, insectele si celelalte vietuitoare acvatice ce-i ies in cale. Nu ataca in schimb pasarile care inoata la suprafata apei, asa cum face somnul. Are o digestie buna, rapida, intrucat stomacul sau produce acizi puternici, care descompun hrana eficient, dar ii provoaca pestelui o senzatie continua de foame, din cauza careia salaul depune mari eforturi pentru a avea mereu burta plina.
Salaul atinge maturitatea sexuala la varsta de 3-4 ani, de obicei masculii cu un an mai devreme decat femelele. Perioada de reproducere a salaului incepe la sfarsitul lui martie, terminandu-se spre sfarsitul lunii aprilie. Pentru reproducere, salaul are nevoie de o apa de cel putin 10°C, dar este si mai bine daca temperatura se ridica la 12-14°C. Salaul este un peste care isi depune icrele in “cuib”, adica si le pune de regula pe nodurile spalate ale radacinilor de salcie din apa. O femela reproducatoare de 50-60 cm lungime poate depune 300000-500000 boabe de icre. Numarul icrelor depuse de exemplarele foarte mari poate depasi chiar cifra de un milion. Icrele depuse sunt lipicioase, cu un diametru intre 0,8 si 1,5 mm, de culoare galbuie.
Salaul este un peste care solicita mult oxigen dizolvat in apa, motiv pentru care, odata scos din apa, moare in scurt timp iarna, in timp ce vara nu rezista mai mult de cateva minute. Carnea sa este alba, frageda, cu un gust excelent si fara prea multe oase. Continutul sau in grasimi este redus, motiv pentru care salaul figureaza pe toate meniurile dietetice.

Pescuitul Sportiv
 In Europa, putine tari au o populatie atat de numeroasa de salau ca a Romaniei. Trebuie sa cunoastem bine biologia salaului pentru a gasi repede locurile unde se ascunde. In primul rand este bine sa cunoastem faptul ca acest peste nu agreeaza lumina puternica a soarelui, ocolind portiunile expuse razelor directe de soare, chiar si atunci cand acolo exista grupuri intregi de pesti cu care s-ar putea hrani. Salaul trebuie cautat deci in locurile umbrite, unde se simte la adapost. Succesul pescarului in acest caz nu depinde de alegerea momelii celei mai potrivite, ci de faptul daca reuseste sa gaseasca locul de panda al pestelui, stiut fiind ca, de multe ori, intr-o singura zona de numai cativa metri patrati se gasesc mai multe exemplare de salau. Acest peste nu traieste izolat, deci unde am prins unul, probabil vom reusi sa mai prindem si altii.
Locul de panda al salaului poate fi gasit cu cea mai mare usurinta in apele curgatoare. Am mai aratat ca traieste in preajma locurilor cu curenti de intensitate medie, la picioarele barajelor sau la baza sistemelor de indiguire din piatra, in vecinatatea picioarelor de pod, a tarusilor sau a altor obstacole asemanatoare din apa sau la adapostul unor crengi stufoase de copac, aplecate pe oglinda apei. Se cunosc cazuri cand exemplare frumoase de salau au fost scoase de sub ambarcatiunile ancorate. Sansele sunt minime daca incercam sa-l prindem in portiunile de apa putin adanci, lipsite de obstacole subacvatice, sau acolo unde albia este acoperita cu mal. El trebuie cautat in portiunile unde albia este dura, adica captusita cu pietris sau nisip. Salaul se mentine vreme indelungata in acelasi loc, unde, la adapostul obstacolelor de genul celor amintite, sta la panda in asteptarea pestilor mai mici cu care se hraneste, in apele statatoare, unde adeseori se strang mai multe exemplare de salau intr-un perimetru relativ restrans, aceste locuri sunt mai greu de detectat.
Salaul este un peste destul de fricos, in apele statatoare se comporta mai precaut decat in cele curgatoare. Se pescuieste cu frumoase rezultate in timpul zilei, primavara si toamna, in timp ce in cursul verii eficienta maxima se poate atinge in orele imediat urmatoare rasaritului de soare sau in cele premergatoare asfintitului. In zilele cu cer acoperit, norocul ne poate surade si la amiaza, cand salaul se ridica in straturile superioare ale apei, aparand uneori chiar la suprafata, in timp ce-si urmareste prada. In timpul zilelor toride de vara, el se odihneste in nemiscare, pornind la vanatoare de-abia pe inserate sau noaptea, in amurg, practicand metoda de pescuit cu lingura, voblerul sau twisterul se pot obtine rezultate superioare din punct de vedere cantitativ celor inregistrate de-a lungul unei zile intregi. Hotaratoare pentru succes la pescuitul salaului sunt, pe de o parte, detectarea locului sau de panda, iar pe de alta parte cunoasterea perfecta a conditiilor acvatice din zona, mai ales a naturii albiei din portiunea respectiva de apa. Nu este neglijabila nici cunoasterea speciilor de pesti cu care se hraneste salaul, intrucat prezenta sau absenta acestora din zona poate sa indice prezenta sau absenta salaului, in sfarsit, la cautarea locului de panda nu trebuie sa uitam nici o clipa ca salaul prefera zonele umbrite, evitandu-le pe cele expuse luminii solare.
La pescuitul salaului, carligul se nadeste cu rama, insecte sau broscute, dar se pot utiliza si bucati de peste. Nada cea mai potrivita ramane insa pestisorul viu.
Pescuitul cu lingura, voblerul sau twisterul este modalitatea cea mai frumoasa si cea mai sportiva de prindere a salaului. Metoda se poate practica si cu peste viu ca nada, mai ales in cazul unor portiuni de rau cu curenti mai puternici, unde nu putem pescui cu pluta, in acest caz este necesara o varga de 2,2-2,4 m lungime, prevazuta cu mulineta multiplicatoare si un fir de 0,25-0,35. Carligul (numarul 1) trebuie sa aiba coada dreapta, cu varful foarte bine ascutit. Pestisorul viu se fixeaza in carlig in asa fel incat varful acestuia sa-i treaca mai intai prin orificiile nazale, dar poate fi impuns si prin cele doua maxilare ori, mai rar, in regiunea cozii (prin pedunculul caudal). Carligul nadit nu se arunca in apa, ci se lasa foarte-foarte usor, pentru a provoca cat mai putin zgomot. De asemenea, carligul cu nada nu se lanseaza prea departe de locul unde ne aflam, intrucat conducerea pestisorului-nada, oferirea sa corespunzatoare pentru a starni interesul salaului devin astfel foarte anevoioase. Trebuie sa ne alegem pozitia din care pescuim in asa fel incat locul unde banuim ca se afla salau sa fie mai in aval de noi; pestisorul-momeala este astfel mai usor de condus, prin simpla tragere a firului in amonte, spre locul in care ne aflam. Salaul are o vedere buna si organe de simt sensibile, dispuse de-a lungul liniei sale laterale, cu ajutorul carora detecteaza chiar si cele mai mici miscari ale tufelor sau arbustilor de pe malul apei. De aceea, ambele metode se aplica in cea mai mare liniste, luand toate masurile de precautie pentru ca pestele sa nu ne observe.
Pescuitul cu pluta se practica indeosebi in apele statatoare, in preajma unor trunchiuri de copac cazute in apa sau a unor picioare de pod, unde salaul nu trebuie cautat numai in portiunile adanci ale apei, ci si in straturile mai de suprafata. In functie de conditiile acvatice din zona, se foloseste struna lunga de 30-40 cm, dar care la nevoie poate fi scurtata pana la 20 cm, ca nu cumva pestisorul-nada sa agate carligul de vreo creanga din apa. Plumbul cu o greutate de 8-12 g este foarte potrivit. Pestisorii-nada, care prefera straturile superficiale ale apei (obletii, babustile), trebuie agatati cu carligul in regiunea nazala, pentru ca oricum se vor stradui sa se ridice la suprafata apei. Nadele vii care inoata in apropierea albiei (porcusorii, boartele, platicile mici) se agata in carlig in regiunea dorsala sau in portiunea din apropierea cozii, fara a le vatama sira spinarii. Modul de fixare a pestisorului viu in carlig este de mai mare importanta in apele statatoare, pentru ca aici salaul este mult mai precaut decat in rauri.
In lipsa momelii vii se pot folosi si felii de peste, taiate mai ales din regiunea cozii sau a burtii, pentru ca fiecare bucata sa aiba macar o inotatoare a pestisorului sacrificat. Felia respectiva se fixeaza pe carlig in asa fel ca in timp ce este trasa prin apa sa execute o miscare ondulatorie si de rasucire (inotatoarea trebuie sa se afle in partea opusa carligului in care este fixata), pentru a imita inotul pestisorilor vii. Sunt toate sansele ca salaul sa atace o asemenea momeala.
Nada trebuie condusa foarte des in zonele mai adanci ale apei, abundente in diferite obstacole, conditii in care creste pericolul agatarii carligului. Chiar si plumbul se poate agata usor printre pietrele de pe albie si oricate eforturi am depune, oricat am scutura firul, de cele mai multe ori el nu mai poate fi eliberat. Pentru a evita agatarea carligului, se poate folosi o aparatoare confectionata din sarma de otel de 0,2 mm, fixata de ochiul carligului si astfel indoita, incat sa-i protejeze varful, facandu-l sa “sara” peste obstacole. Plumbul poate fi ferit de acelasi pericol de agatare prin adaugarea unui cerc confectionat de asemenea din sarma de otel (antiagatator).
Carligul cu momeala, odata lansat, nu se mai scoate din apa pentru a nu trezi suspiciunea salaului precaut. Cand se observa ca pluta a fost trasa in adinc, se inteapa imediat carligul cu o miscare iute, energica. Daca carligul are coada dreapta, iar varful bine ascutit rezultatul va fi cu siguranta bun salaul fiind intepat in carlig. Pescarii neexperimentati au de cele mai multe ori impresia ca li s-a agatat carligul, pentru ca salaul nu “sare” asupra momelii oferite, ci o inghite usor, mai ales daca a fost condusa exact in locul unde pestele a stat la panda. Cand se repede asupra prazii, atunci se simte o smucitura nu prea energica, dar totusi hotarata.
Exemplarele mai mici se apara mai putin, cele mai mari insa (peste 1 kg) trebuie obosite mai intai prin apa. Daca pescarul incearca sa traga la mal un salau inainte ca el sa fie epuizat fizic, se poate intampla ca acesta sa scuture din cap, scuipand din gura carligul cu momeala si sa scape. Pestele trebuie scos din apa cu precautie, cu gesturi lente si bine gandite, pentru ca nu cumva sa-i iasa carligul din gura inainte de vreme. Minciogul trebuie indreptat spre peste, intotdeauna din directia capului, avand grija in acelasi timp ca, coada proeminenta a carligului sa nu se agate in ochiurile minciogului. Exemplarul prins nu poate fi tinut viu mult timp pentru ca dupa cum am mai aratat, aceasta specie este foarte sensibila. Totusi, daca este pus in juvelnic sau legat corespunzator el rezista astfel in apa chiar mai multe ore.
Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm

Salaul - peste din ape de ses

Salaul - peste din ape de ses

Share daca ti-a placut

Poate te intereseaza si:

Daca ai de facut completari sau nu esti de acord scrie-ne